Căutarea de sine

Beniamin Ciurea

În lumea de azi, am trecut de la găsirea lui Dumnezeu la găsirea de noi înşine. Dragostea a devenit pentru noi cea mai mare virtute, iar ura de sine cel mai mare păcat.

Totul a început inocent, dar s-a desfăşurat convingător şi acaparator. În loc să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne facă liberi, să ne pese mai mult de ceilalţi, am ajuns să fim mult mai sensibili cu privire la noi înşine.

Astfel că accentul a căzut pe noi, ca oameni "în nevoie", de care s-a abuzat într-un fel sau altul, iar Dumnezeu a fost distribuit în rolul Marii Puteri, care aşteapta în culise semnul pentru a veni să ne vindece rănile. Mai mult chiar, a-i ajuta pe oameni să se simtă iubiţi a devenit misiunea centrală a bisericii.

Închinarea în faţa pasiunilor noastre păcătoase absoarbe tot mai mult din energia bisericii. Şi acest lucru este alarmant. Deşi Evanghelia ne binecuvântează într-adevăr cu o nouă identitate de care să ne bucurăm, ea ne cheamă la valori mai înalte decât acceptarea celuilalt obraz, întâietatea dată celorlalţi, parcurgerea şi celei de-a doua mile când ne invită cineva să mergem una, suportarea respingerii şi a persecuţiei, trăirea nu pentru plăcerile acestei vieţi, ci pentru cele ale vieţii viitoare şi agăţarea de promisiunile lui Dumnezeu atunci când nu-I simţim bunătatea.

Aceste valori mai înalte, care produc oameni de care lumea nu e vrednica (Evrei 11, 38), au dat de vremuri grele.

Chiar avem de ce să ne îngrijorăm? A ajuns ca timpul nostru să se suprapună cu timpul când unii să "suspină şi să geamă"? Ispita pentru noi este ca să vedem "urâciunea" mai mult în afara noastră decât în interiorul nostru, ca ceva de suprafaţă, neglijând lucrurile profunde.

Ne-am putea dedica (nu am facut-o oare?) uşurării durerii din spatele problemelor noastre în loc să ne folosim durerea pentru a ne lupta cu şi mai multă pasiune pentru caracterul şi scopurile lui Dumnezeu. A ne simţi mai bine ar putea deveni mai important decât a-L găsi pe Dumnezeu. Totul poate fi pe dos, rearanjând lucrurile astfel încât Dumnezeu este vrednic de cinste, deoarece ne-a onorat pe noi, recuperându-ne ceea ce noi preţuim cel mai mult: capacitatea de a fi plăcuţi nouă înşine.

Nu cumva noi putem conta în ochii noştri mai mult decât Dumnezeu? În varianta ideală a vieţii de creştini, Dumnezeu trebuie să conteze cel mai mult. El ne invită să intrăm în relaţie cu El potrivit condiţiilor puse de El. Ne invită să ne alaturăm Lui în realizarea maretului Său scop. Învingerea răului şi unirea tuturor lucrurilor în Hristos. Ne invită, pe scurt, să-L găsim pe El. Şi ne spune că în procesul găsirii Lui ne vom găsi pe noi înşine.

Trebuie, totuşi, să facem din găsirea lui Dumnezeuu mai mult decât o experienţă superficială. Trebuie ca acest scop să pătrundă în inimi în acelaşi fel în care se răspândeşte cancerul în corp măturând totul în calea lui distrugând eul). Până când realitatea lui Dumnezeu nu dă afară orice altă realitate, până când nu suntem motivaţi să Îl cunoaştem cu o pasiune pe care nu o simţim pentru nimic altceva, noi avem de luptat.