Fetiţa cea ascultătoare
Salutare, copii! Ce mai faceţi? Vi s-a întâmplat să trebuiască să faceţi ceva, dar să spuneţi "nu vreau să fac asta" sau "nu pot să fac asta"?
Vreau să vă povestesc ceva... atunci când era un copil, Ellen Harmon, care mai târziu va deveni Ellen White, avea destule treburi de făcut în casa părintească aşa cum, desigur, ai şi tu acasă. Ea ştia că fiecare dintre membrii familiei trebuia să-şi facă partea spre a o transforma într-un loc fericit unde să-ţi placă să trăieşti.
Una dintre aceste obligaţii era să meargă, înainte de venirea serii, în grădina dinspre deal, din spatele casei, ca să deschidă poarta care dădea spre păşune şi să o cheme pe Bossy, vaca lor, care se întorcea acasă. Apoi, o ducea la grajd, unde tata o mulgea, aşa încât întreaga familie să poata avea la masă lapte proaspăt, unt şi brânză.
Cu toate că nu avea un ceas după care să se conducă, întotdeauna Bossy ştia bine timpul exact când trebuia să fie la poartă ca s-o aştepte pe Ellen.
Într-o seara, Ellen s-a dus spre deal la poarta dinspre păşune, ca de obicei, dar, de data aceasta, Bossy nu mai aştepta acolo. "Pare foarte curios", îsi zise ea, "Bossy mă aştepta întotdeauna aici să-i deschid".
- Bossy, unde esti, Bossy, o striga Ellen, crezând că poate văcuţa era ascunsă printre copaci. Îsi încorda auzul dar tot nu auzi vreun sunet din partea ei.
Ellen ar fi putut să renunţe la căutări, să alerge acasă şi să plângă: "N-o mai pot găsi pe Bossy. Mie îmi este imposibil. Să se ducă altcineva să o caute!", dar n-a făcut aşa... ştia că atunci când i se încredintează o slujbă, familia aşteapta din partea ei să o şi îndeplinească. "Poate că o fi luat-o apa pârâului din care s-o fi adăpat" gândea Ellen. Şi îndreptându-se spre pădure, o chema mereu.
- Vino, Bossy, vino!
Cercetând atent pădurea, aştepta un muget din partea ei. La început, n-a putut auzi nimic, dar, pe când se apropia de pârâul ce străbătea pădurea, parcă urechile prinseră un sunet. Era foarte slab. Fata alerga în direcţia aceea şi, în cele din urma, o zări pe Bossy. Dar vaca se afla în mijlocul bălţii.
- Ah, Bossy! striga Ellen. Cum ai ajuns acolo? Ieşi afară să mergem acasă, la grajd. Tata te aşteaptă acolo să te mulgă!
Dar mai apoi a observat că biata văcuţă era înţepenită în nămol, nu se putea mişca deloc. "Acum ce ne facem?" îsi zise Ellen. Poate că s-o fi gândit: "Ah, eu sunt prea mică să o scot afară din nămol pe Bossy. Să mă întorc să-i spun tatei. Cu siguranţă altcineva ar putea să o scoată afara". Dar n-a făcut aşa. Dimpotrivă, îsi zise din nou: "Obligaţia mea este să o duc pe Bossy acasă la grajd. Trebuie să găsesc o cale să o scot din nămol! O voi îndemna cu puţină iarbă", îsi zise ea văzând iarba mare de pe malul pârâului.
Si amagind-o, după ceva vreme reuşi să o facă să iasă, cu greu, dar reuşi...
- Bine, Bossy, o mângâie Ellen pe spate. Acum ne putem bucura de iarbă, dar sa mergem mai repede acasă!
Şi porniră spre casă, căci tata le aştepta acolo. Ellen îşi îndeplinise misiunea. Întotdeauna proceda la fel de corect.
Când s-a facut mare şi a devenit o slujitoare a lui Isus, Ellen avea de împlinit multe lucruri grele, dar a hotărât în inima ei să facă întotdeauna numai ce trebuia să facă pentru Isus.
Şi noi putem fi ca Ellen. În loc să zicem: "nu vreau să fac asta" sau "nu pot să fac asta", ne putem îndeplini misiunea pe cea mai bună cale posibilă.
Am o idee, ce-ar fi să scrieţi pe o hârtie un lucru pe care v-a fost greu să-l faceţi, dar l-aţi făcut totuşi singuri.
Pâna data viitoare sa fiti cuminti!
Maya