Rugăciunea unei fetiţe

Maria

Era a nu ştiu câta oară, când îşi dorea să înceteze certurile dintre părinţii ei. Dacă ar fi putut să zboare, ar fi vrut să fie în cel mai îndepărtat colt al planetei, într-o altă realitate şi altă lume, unde să nu se mai simtă abandonată şi foarte singură.

Era a nu ştiu câta oară, când îşi dorea o familie, cu un tată şi o mamă normali, care să îi ofere mângâiere şi nu bătăi care îi lăsau urme urâte pe corp şi care să nu o mai umilească în public prin observaţiile lor critice.

Îşi dorea atât de mult ca tatăl ei să o întrebe ce a făcut la şcoală, iar ea să povestească, cu lux de amănunte, fără să îi fie teamă, mai ales despre zilele când se întâmpla să mai ia cate o notă proastă.

În curând, fetiţa a început să se izoleze şi să se închidă în sine, pentru ca nimeni să nu zărească vreo fărâmă din durerea pe care o purta. Din când în când, frânturi de lumină se întrezăreau pe chipul său, prin zâmbetul pe care îl oferea, unele fapte bune şi gânduri răzleţe de afecţiune. Îl percepea destul de vag pe Dumnezeu, simţea faţă de El un fel de revoltă mocnită şi Îl vedea ca pe un Dumnezeu răzbunător, care pedepsea copiii răi.

Mai târziu, când a crescut mai mare, răni adânci, greu de vindecat, au determinat-o să stea o oră întreagă, cu o lamă ascuţită în faţa sa. Când şi-a apropiat-o de braţ şi a apăsat, a izbucnit într-un plâns năvalnic. De fapt, nu îşi dorea să moară cu adevărat şi, de undeva, a apărut gândul acesta în mintea sa: cineva îi spunea că ea merită o altfel de viată, că există ceva mai bun decât ceea ce ştia ea. În acel moment, inima fetiţei a început să se deschidă spre acea dragoste pe care o respinsese de atâtea ori, pentru că nu o înţelesese, acea dragoste desăvârşită, care aşteptase ca ea să fie pregătită să vorbească despre durerile şi emoţiile ei, acea dragoste care s-a întrupat în acel Isus, care avea să devină cel mai bun prieten al ei...

Într-o seară, întorcându-se acasă, a simţit un dor după liniştea şi pacea pe care numai Dumnezeu putea să i le ofere. A început să se roage cu teamă în glas, cu acea ezitare pe care o dă nesiguranţa că nu o asculta nimeni. Şi-a cerut iertare pentru atitudinea ei răzvrătită şi încăpăţânată, tânjind după acceptarea şi iubirea lui Dumnezeu. Apoi a tăcut, aşteptând, în rugăciune, ceva ce nici ea nu ştia sigur ..
După un timp destul de scurt, a auzit clar în mintea sa: Eşti fiica mea, te iubesc! ... şi mesajul s-a repetat la fel de clar.

Când şi-a dat seama că Dumnezeu era Cel care îi spusese asta, a izbucnit în plâns, fiindcă găsise, în sfârşit, un Tată care venise în întâmpinarea dorinţelor ei, care crease o legătură vitală ce-i umpluse inima de balsam vindecător.