Toţi oamenii s-au născut cu firea decăzută a lui Adam şi a Evei (Gen. 5, 3; Rom. 5, 12). „Nu este nici unul care să facă binele” fără motive egoiste (Psalmi 14, 3; Luca 11, 13; Rom. 7, 18; Ier. 17, 9). Mândria, lăcomia şi iubirea de plăceri fac parte din firea omului (Psalmi 19, 13; Ioan 5, 44; 1 Tim. 6, 10). Prin puterea sa omul nu se poate schimba (Ieremia 10, 23).
Omul are şi ceva bun
Pe lângă firea sa degradantă, omul posedă valoare: De la căderea în păcat, Dumnezeu a sădit în fiinţa umană „vrăjmăşie” faţă de Satana (Gen. 3, 15) „un simţ de dreptate şi o dorinţă de bine” împreună cu aspiraţia spre eternitate „gândul veşniciei” (Ecl. 3, 11). Omul dispune de un potenţial intelectual, afectiv şi de voinţă liberă care pot fi puse în slujba binelui său şi al semenilor. Şi chiar din punct de vedere fizic omul este o fiinţă minunată (Psalmi 139, 14).
Contradicţii şi rezolvarea lor
Între dorinţa de bine şi înclinaţiile rele, între limite şi aspiraţii, între dorinţa de a face binele şi povara poftelor trupeşti se duce o luptă. Deşi firea păcătoasă nu dispare prin convertire (2 Cor. 10, 3-5), cei convertiţi biruie răul din ei prin lucrarea lui Isus Hristos (Ioan 15, 4; Gal. 2, 20). Prin harul Domnului dispunem de tot ce este necesar să ştim, ni se oferă mijloace pentru a fi readuşi acolo de unde omul a căzut. Dar este necesar să acţionăm în direcţia cea bună (1 Petru 1, 14-17; 1 Petru 2, 1.2; Luca 2, 52).